Eram aici ca să mor.
În momentul în care cerul dimineții a răsărit din spatele munților nigerii, ochii ca de perle a-i Lerei s-au deschis. Primul lucru pe care l-a văzut a fost părul ei roșcat, care, în timpul somnului ei fără vise, îi intrase în ochi. Ridicându-se încet, simți imediat oboseala dimineții, iar singurul lucru care o făcea să se ridice era mirosul îmbietor al micului dejun care venea din bucătărie.
Peste câteva minute, cu halatul roșu pe ea, pentru că cine a zis că roșcațiilor nu le stă bine în roșu nu a văzut niciunul, a ieșit din cameră, iar un fior i-a trecut pe la șirea spinării imediat ce a pus piciorul gol pe podeaua de marmură. În ciuda faptului că toate geamurile erau închise, Leramenda putea simți vântul nordic ce mișca copacii ce se vedeau din camera ei, putea auzii păsările ciripind, iar, dacă se concentra suficient, putea simții atingerea apei cristaline a râului din inima pădurii lângă care era așezat conacul. Dimineața putea să fie cea mai bună sau cea mai cruntă perioadă din zi pentru un oculium. Fiecare simț, fiecare atingere, fiecare sunet, fiecare senzație este amplificată, simt totul mult mai intens, simt viața, respirația, durerea și strălucirea mult mai intens decât ar face-o o persoană normală...decât ar face-o un om. Încet, a coborât la parter, fiind ghidată de mirosul clătitelor tatălui ei. Bucătăria mare, cu un aer ca de sticlă, ornamentată cu faianță albastră de un albastru oceanic îi dădea o senzație de liniște, dar o făcea și să tresară din cauza aerului care îi provoca o senzație falsă de frig. Lângă aragaz, tatăl ei întorcea clătitele, iar Lera era sigură că, dacă s-ar fi uitat pe tavan, ar fi văzut măcar două. Părul lui blond platinat, aproape alb, îi era aranjat perfect, niciun fir atingându-i ochelarii mari cu rame negre. Când a văzut-o, ochii lui, unul verde, celălalt albastru, au sclipit imediat de încântare.
197Please respect copyright.ＰＥＮＡＮＡO5KYBEKN4x
–Bună dimineața, floare de crin.
–Neața
Tatăl ei a lăsat spatula jos și și-a îndreptat capul, iar ea a început să audă un scârțâit ușor.
–Nu alerga pe scări! a strigat tatăl ei, care, a presupus ea, a auzit mai clar scârțâitul și l-a asociat cu trezirea fratelui ei.
–Trebuie să te concentrezi pe aspectele mărunte, ascultă-ți toate simțurile, fiecare detaliu e important. a adăugat el, în timp ce fratele ei intra în bucătărie, iar ea dădea din cap.
–Vom fi doar noi patru la micul dejun azi? Bine, presupunând că draga mea soră nu a ieșit pe geam să se întâlnească cu domnul Pantaloni-Cu-Cai. a spus Al, cu rânjetul mereu pe față și cu cartea mereu în buzunar, în mână sau în geantă.
–Am auzit asta! a venit o voce iritată de pe hol, iar după Eiraira a intrat pe ușa bucătăriei. Părul ei mai albastru ca și marea îi era prins într-un coc îngrijit, în contrast perfect cu tocurile înalte negre din picioare, bluza care nu îi acoperea buricul și pantalonii găuriți cu o centură cu o cataramă cu un cerc auriu gradat. Era foarte înaltă, chiar mai înaltă ca tatăl lor, cu un zâmbet plăcut pe față și cu ochi calmi constant. Lera își amintea când aveau 13 ani, iar sora ei adoptivă și-a vopsit părul în roșu, la 14 într-un verde țipător, la 15 în roz, la două luni după în mov, la 16 în portocaliu, iar la începutul verii și-a surprins tatăl venind acasă cu părul tuns până la umeri și albastru.
Spre deosebire de sora lor, Al era chiar mai scund decât Lera, în ciuda faptului că era cu un an mai mare, avea păr blond, până la umeri, asortat cu a-l tatălui lor, dezordonat. Avea un corp slab și niște ochi pietrificați, dar un rânjet plin de încredere. Cicatricea mică, ca de cuțit, din spatele urechii drepte îi era mai vizibilă, în timp ce o coadă îi era împletită stângaci, probabil de Eira. Al era definiția încrederii interioare, rânjetul și glumele care puteau lumina o sală întreagă nepărăsindu-i niciodată aura.
197Please respect copyright.ＰＥＮＡＮＡwfdPMyTjlW
–Nu vă mai certați. Haideți, m-m-mâncați. Ș-ș-și da, licurici, vom fi doar noi la micul dejun. a spus tatăl lor, bâlbâindu-se puțin.
Lera era recunoscătoare că vor fi doar ei patru la micul dejun, că va fi doar cu persoanele cu care se putea simții în largul ei 100%. Oricât de mult își iubea unchii și mătușa, nu putea să fie ea însăși în jurul lor, sau, cel puțin, nu putea să fie așa de relaxată și neglijentă cum era când era singură sau când era cu tatăl ei și cu frații ei. Era ceva unic în relația dintre ei patru, o sclipire greu de atins, aproape imposibilă, și-ar da sufletul pe mâna lor, iar ei ar face la fel. Era o relație pe care nu o avea cu unchii și cu mătușa ei, în ciuda faptului că erau doar la un perete distanță și practic îi crescuseră pe jumătate pe ea și pe frații ei. Casa în care locuiau era împărțită în două, sau era practic formată din două case, complet echipate, amenajate și mobilate ca două case normale, doar că în oglindă și intersectate printr-un hol în mijloc. Practic, tot ce delimita casa lor de casa unchiului ei Olavius și a mătușii ei Vere era un perete și o ușă, transformând cele două case într-una singură. O casă mare cu două perechi de scări spre etaj, două bucătării, două livinguri, patru băi și nenumărate camere, o casă mare cu o parte decorată foarte diferit de cealaltă, o casă mare tăiată în două, o casă mare în care locuia o singură familie, dar o casă mare în care locuiau două. Unchiul ei Olavius cumpărase casa, cu puțin ajutor, în ziua în care terminase facultatea, iar el, Rhaellus, și mătușa ei Vere, soția unchiului ei Olavius, s-au mutat imediat acolo.
În zilele lucrătoare, se adunau toți șapte, cu tot cu Malurd, fratele cel mai tânăr al tatălui ei și noul coleg de casă a lui Olavius și a lui Vere, în bucătăria tatălui ei ca să ia micul dejun. Acum era sâmbătă, și încă vacanță, iar probabil că unchii și mătușa ei încă dormeau. I-a întrebat cândva pe Olavius și pe Vere de ce nu au vrut să se mute singuri, într-o casă prin care să nu circule constant alți oameni. Răspunsul pe care l-a primit a fost faptul că ea, Eira, Al, tatăl lor, precum și Malurd erau ca o parte din sufletele lor și nu și-ar putea imagina cum ar fi să trăiască fără acele minunate părți din sufletele lor. Deși se considera destul de tânără pe atunci, Leramenda și-a dat seama repede că adevăratul motiv pentru care Olavius și Vere au ales să trăiască atât de aproape de ei și de tatăl lor, practic într-o singură casă, a fost protectivitatea excesivă pe care o aveau pentru tatăl ei, au vrut să fie acolo să îl ajute după o viziune mai cutremurătoare, precum și faptul că puteau să cadă în orice moment, captivi în propria minte de coșmar. Dar și-au revenit, iar ea își controla mai bine puterile, emoțiile și simțurile pe zi ce trecea, ambii și-au revenit după fiecare viziune, pregătiți pentru ce va urma. Își amintea că după ce își revenea după o viziune, tatăl ei o lua pe ea și pe frații ei la înghețată, mereu de ciocolată. Bine, tatăl ei adoptiv o lua pe ea și pe frații ei adoptivi la înghețată după o viziune. Dar faptul că era tatăl ei adoptiv, iar ei erau frații ei adoptivi nu conta, cum îi spusese tatăl ei de-atâtea ori: ,,Nu suntem rude, dar suntem familie. Chiar dacă nu te-am născut, ești fiica mea, floare de crin.", iar ea îi răspundea de fiecare dată cu ,,Dar tu nu i-ai născut nici pe Eira, nici pe Al." Devenise o tradiție, tradiția lor, o replică care să mai îmbuneze discuția serioasă pe care o aveau și circumstanțele care au făcut-o pe Lera să fie parte din familia lor. De îndată ce părinții ei biologici și-au dat seama că e oculium au făcut ceva ce făceau majoritatea oamenilor care aveau ghinionul de a avea un copil cu ,,boala" lor: au dat-o. Pe vremuri, oculiumii erau considerați mituri, oamenii pădurilor care pot vedea viitorul în timp ce dorm, monștrii de sub paturile copiilor care pot distruge un oraș cu o criză de furie, creaturile care visează adevărul; unii încă mai credeau miturile. Unchiul lor Malurt le-a spus ei și Eirairei despre ziua în care Olavius și Vere au mers cu tatăl lor să se întâlnească cu părinții ei biologici, precum și cu sora ei geamănă, la doar câțiva km de conacul lor, în centrul marelui oraș, în urmă cu atâția ani, pe vremea când toate era doar niște bebeluși. A spus că femeia, mama ei, plângea, iar bărbatul, tatăl ei biologic, arăta rupt, dar practic au împins-o în brațele lui Rhaellus. Versiunea tatălui lor de poveste, spusă când erau adolescente, era asemănătoare, dar cu mai multe detalii despre prima oară când și-a ținut cel mai tânăr copil pentru prima oară în brațe. A spus că versiunea ei de 5 luni s-a oprit din plâns în momentul în care ochii ei mov s-au întâlnit cu verdele și cu albastrul ochiilor lui. A a zis că a fost o conexiune instantanee. Iar Leramenda îl credea, deoarece, în ziua aceea, puterile ei le-au simțit pe ale lui pentru prima oară. Partea ciudată era că, în ciuda tuturor, familia ei adoptivă încă mai păstra legătura cu familia ei biologică. Într-o anumită măsură. Dădeau un telefon de cincizeci de secunde o dată la 2 luni pentru a se interesa de ea, pentru a se asigura că mai e în viață, că o duce bine și probabil că primiseră și câteva poze cu ea de la familia ei adoptivă. În ciuda faptului că stăteau în același oraș, în ciuda faptului că ar fi putut să treacă prin fața casei lor fără ca măcar să-și fi dat seama, nu îi întâlnise niciodată față-n față. Nici pe ei, nici pe sora ei biologică, ,,geamăna perfectă" sau ,,fata-diamant-perfect-de-normal" cum îi spunea Eira geamănei roșcatei, în ciuda faptului că nu o cunoștea, ca să își facă sora adoptivă să râdă și să îi spună că e o influență proastă. Totuși, nu vorbise nici la telefon cu ei, sincer, nu i-a păsat niciodată suficient încât să vrea să vorbească ea însăși cu ei. Știa că probabil ar fi trebuit, dar pur și simplu...nu erau familia ei și nu se simțea confortabilă să aibă conversații lungi cu persoane care nu pe lista ei de persoane cu care se simte confortabilă să vorbească. Avea sens?
A fost trasă din gânduri de vocea fratelui ei care o striga.
–Chemați presa! Leramenda Filleary Zeveraux ne-a binecuvântat cu atenția ei.
–Nu fii un bou. l-a certat Eira, lovindu-l ușor în braț.
Deodată, ochii tatălui ei au fost dați peste cap, iar el a căzut, sau mai degrabă corpul i-a fost golit de energie, făcându-l să cadă într-un somn adânc. Lera a fost prima care și-a dat seama că are o viziune, până la urmă a început să fie învățată cum să-și depisteze atacurile profetice de dinainte de a fi învățată cum să scrie. Repede, roșcata, fata cu părul albastru și blondul au acționat. Al le-a dus tatăl pe canapeaua din bibliotecă, fiind cea mai apropiată; Eiraira s-a grăbit să le sune unchii și mătușa; iar Lera s-a așezat lângă tatăl lor, luându-l de mână și lăsându-și puterile să se încrucișeze cu ale lui. Era o...viziune de zi, o ,,viziune nappy-nappy", cum îi spunea unchiul ei Malurt. Erau vise de zi și vise de noapte. Cele de noapte erau lungi, îți lăsau o groapă în stomac și pielea rece ca noaptea, în ciuda faptului că probabil erai acoperit de sudoare. Dar erau clare și mai puțin dureroase ca senzația care venea odată cu atacurile profetice când erai treaz. Tatăl ei s-ar putea trezi într-un minut, într-o oră sau în două zile, nu aveau cum măcar să încerce să anticipeze cum avea să fie atacul profetic de zi. Erau ca o avalanșă care lovește mintea oculiumului, s-ar trezi dezorientat, în unele cazuri chiar și incapabil să se miște sau să vorbească. De fiecare dată când a avut un atac profetic de zi, a avut viziuni neclare, iar, după spusele familiei ei, și tatăl ei la fel. Lera a auzit ușa de la intrare deschizându-se și trei perec~ nu, două perechi de pantofi au început să alerge pe hol. De după ușa întredeschisă au apărut Vere, Olavius, Malurt Zeveraux, mătușa și unchii ei. Se pare că a avut dreptate prima oară, uneori prima opțiune e cea corectă.
Casa unchiului ei Olavius și a mătușii ei Vere era la doar câțiva pași de ușa lor de la intrare, cele două clădiri mari, cu geamuri construite special ca să îi protejeze pe Lera și pe Rhaellus de zilele extrem de toride de vară. Erau dubluri, construite în oglindă în urmă cu câteva zeci de ani, pe vremea când tatăl ei era încă student. După ce Malurd absolvise, se mutase în casa fratelui și a cumnatei lui, cu scuza că avea nevoie de un loc unde să stea până când își pune planurile în ordine, dar tânăra oculiumă își putea da seama care era adevărul: îi fusese dor de familia lor. Era unul dintre motivele pentru care unchiul și mătușa ei nu avuseseră niciodată nicio problemă cu locuitul atât de aproape de tatăl ei, nici măcar o singură dată. Oricât de diferiți erau, oricât de mult se certau uneori, erau familie, iar într-o familie cu persoane ca ea sau ca tatăl ei, era loialitate sau nimic. Simțeau totul mai intens, ceea ce însemna că, uneori, a-ți lipsi o persoană se putea simți ca a fi tăiat în o mie de piese. Lera a clipit de câteva ori, apoi a oftat abia auzibil și a încercat să își concentreze atenția spre noile persoane din încăpere.
Olavius a vorbit primul, cu o mână verificându-i pulsul tatălui lor, iar cu cealaltă împletită cu a soției lui.
–Bună dimineața, Leramenda, Adalbert.
–E Al, Olavius. Adalbert sună ca și cum aș avea 70 de ani. spuse cel mai tânăr bărbat blond, zâmbind nervos.
–Nu 70, puștiule. 100, minim. Dar, hei, nu e la fel de rău ca Olavius. zise Malurd cu un rânjet pe față.
–Nu e momentul să faci glume, Malurd. își mustră Olavius fratele, iar bărbatul de nu mai mult de 25 de ani în geacă de piele cu părul blond tuns aproape de scalp și un tatuaj cu regele junglei răgând sub lumina lunii pe antebraț își dădu ochii negrii cu o stea mică aurie în centru peste cap.
–Haide, Rhaellus are atacuri odată pe săptămână, iar fratele nostru mai mare nu a mai avut viziuni serioase de 20 de ani.
–Nu fii insensibil. spuse Vere, prinzându-și părul elegant, umflat, negru ca noaptea și creț cu o panglică roșie.
–Zice femeia care a amenințat-o pe fosta soție a lui Rhaellus cu, și citez, ,,O pedeapsă mai dureroasă și mai chinuitoare ca moartea. Un abis nesfârșit al disperării, în care singura voce care se va auzi va fi a ei, în întunericul etern al singurătății. Oricât va țipa, oricât va plânge și va implora pentru ușurarea morții, îi va fi refuzată...până la urmă, întunericul o va sufoca, făcând-o să creadă că se prăbușește, din nou și din nou, și cade în gol, în mai mult întuneric... Pentru eternitate."
–În apărarea mea, sunt destul de sigură că eram beată.
–De când bei? a întrebat Malurd, știind prea bine de disprețul enciclopediei Vere pentru orice băutură alcoolică care nu e vin roșu, de anul nou.
–,,Eram", la trecut. Oricum, femeia aceea nu era destul de bună pentru el.
–Cine e suficient de bună pentru el în ochii tăi? Parcă ai fii partea protectivă a lui Olavius în versiunea feminină. Sau sora mai mare a fratelui meu.
–Nu văd ce e rău în asta. Mi-e ca un frate, e parte a familiei pe care am ales-o.
Vere știa că Maruld făcea glume prostești când era speriat, așa că femeia cu pielea mai închisă la culoare într-un sacou albastru și cu tocuri argintii în picioare a decis să nu continue această combinație de argumente fără rost.
Olavius a deschis gura ca să întoarcă comentariul aruncat de Maruld care a deschis conversația între acesta și Vere, dar s-a oprit când buzele lui Rhaellus au început să se miște tremurat, iar câteva lacrimi au alunecat pe obrajii bărbatului întins pe canapea. Cu greu, Rhaellus a început să vorbească, dar se vedea pe fața lui că asta doar îi provoca și mai multă durere, iar ochii îi erau dezorientați, de parcă nu era cu adevărat acolo. A rostit cuvinte întortocheate, cu înțelese eronate, ca o cântare a morții, dar și o promisiune deșartă. O profeție.
197Please respect copyright.ＰＥＮＡＮＡP4tK9z255r
–Când oglinzile nu vor mai fi în același regat,
Movul va muri.
Dacă frunza și creanga nu vor mai fi împrenă pe drumuri,
Cele două flori de codru vor dispărea.
Dacă își părăsesc partea,
Prietenul se va transforma în dușman,
Întunericul va fi uman,
Iar oglinzile se vor sparge.
O fiică este realitatea, iar cealaltă visul.
Când lumina va fi coruptă,
Nu va mai fi cale de mijloc.
Bariera minții se va sparge.
197Please respect copyright.ＰＥＮＡＮＡySOkNM1nCD
Imediat ce a terminat de rostit adevărul neștiut, ochii i-au revenit la normal, dar respirația i s-a agitat, iar mai multe lacrimi au început să îi curgă pe obraji. Corpul îi tremura din cauza trezirii bruște, ochii alergând sălbatic, dar liniștindu-se când au văzut-o pe Lera bine. Atunci, încet, ochii i s-au oprit din zguduit, iar apoi l-a fixat cu privirea pe fratele său mai mic cu unsprezece luni, dar care părea mai mare din cauza trunchiului lui solid și a feței serioase, a manierelor perfecte și a vocii dure, în contrast cu vocea blândă a oculiumului.
–Ol-lavius, Olavius, Olavius. ochii lui Rhaellus erau concentrați pe Olavius, iar bărbatul mai tânăr și-a luat imediat fratele în brațe, încercând să-i aline suferința de după o viziune, cum făcea de când erau copii. Olavius Zeveraux putea să fie un bărbat serios, rigid, mereu imaculat și care arăta puține emoții, dar un lucru era clar: își iubea fratele cu un ochi albastru, iar celălalt verde din toată inima.
Rhaellus respira frenetic, iar mâinile îi tremurau, în timp ce ochii i se înlăcrimeau și mai mult. Capul i se mișca dintr-o parte în alta, iar el șoptea cuvinte fără rădăcină, în timp ce încerca să respire normal. Cine nu știa ce tocmai se întâmplase sau ce era Rhaellus, ar putea crede că are un atac de panică, poate chiar de anxietate, dar Olavius i-a strâns mâinile și le-a sărutat, încercând să oprească tremurul și panica fratelui său măcar puțin. Capul i se mișca frenetic, așa că Olavius i-a pus oculiumului o mână protectoare pe ceafă și a rostit cinci cuvinte, din nou și din nou, îndemnându-l și pe Rhaellus să le repete, ca să se concentreze și pe altceva înnafară pe durere:
–Ochiul mâinii nu se vede. Ochiul mâinii nu se vede. Ochiul mâinii nu se vede.
Încet și cu dificultate, Rhaellus a repetat vorbele spuse de fratele său, de mâna lui dreaptă. Era ceva ce inventaseră după o viziune proastă avută de oculium când erau copii, iar fraza destul de scurtă părea întotdeauna să uniformizeze respirația blondului cu ochelari, calmându-l într-o oarecare măsură și arătându-i că e înconjurat de oameni care îl iubesc, indiferent de ce. Însemna dar, mister, putere, secret, inteligență, însemna că aparențele înșală, că inteligența nu se poate vedea în felul în care arată o persoană, că mintea se ascunde, darul viziunii, frumusețea nevăzută, gândul unicat și multe altele.
–U-unchiule Olavius...t-tata e bine? a întrebat Lera, urând cât de neajutorată suna vocea ei și știind că în realitate suna și mai neajutorată.
–E puternic. Își va reveni repede.
–Viziunea...Lera...Syasya... a șoptit tatăl ei.
–Syasya?
Camera a fost surprinsă cu o liniște asurzitoare când o altă șoaptă blândă ca vântul pe o poiană s-a auzit din gura lui Rhaellus.
–Syasya? Ca în, Syasya Jasea? îl întrebă Olavius cu o voce atât de blândă încât era imposibil să îl auzi folosind-o atunci când nu vorbea cu sau despre oculiumul mai în vârstă.
Dar, în loc să îi răspundă fratelui său, Rhaellus doar și-a băgat fața mai mult în pieptul acestuia.
–Știți cum funcționează viziunile, sunt sigur că nu e nimic, o să-și revină curând. a spus Malurd, arătând simpatie pentru fratele lui pentru prima oară în acea seară și încercând să-și ușureze nepoții, dar Eiraira știa că nu va mai putea respira uniform până când se vor asigura că vorbele spuse de tatăl lor nu vor deveni realitate, chiar dacă ar fi bune sau rele.
–E prima picătură, urmează un uragan.
Iar așa, Leramenda s-a rătăcit încet printre gânduri, în timp ce stătea înconjurată de familia ei. Nu familia ei biologică, ci familia ei adevărată. Lera s-a întrebat ce va urma. Faptul că viziunea morții era despre ea o îngrozea, dar moartea nu o speria. Ceea ce o îngrozea era faptul că va fi, probabil curând, față-n față cu sora ei geamănă.
Syasya, Leramenda știa că acesta este numele surorii ei biologice. O văzuse doar o dată, într-o poză, când avea în jur de șase ani. Nu vorbiseră niciodată, cum nu vorbise niciodată nici cu părinții ei biologici. Adevărul era că uneori își făcea griji în legătură cu ce ar crede tatăl ei dacă i-ar zice că vrea numerele de telefon ale părinților ei biologici. Totuși, tatăl ei era cel care o întreba de fiecare dată când primea un apel de la părinții ei biologici întrebând cum o mai duce, fără să aștepte detalii precise, dacă a vrut să vorbească cu ei. Știa că ei au vrut, dar mai știa și că nu aveau niciun drept să îi ceară să comunice cu ei dacă ea nu ar fi dorit asta. Nu credea că ar avea cum să îi cunoască vreodată față în față, oricum. Își aveau familia, iar ea și-o avea pe a ei. Totuși, profeția o prezenta alături de sora ei biologică, murind dacă se despart. Aruncând o privire pierdută la ceas, tânăra oculiumă a observat că mintea ei a rătăcit din nou, cum i se întâmpla des și tatălui ei. Nu era o viziune sau un semn a acesteia, era pur și simplu un ascunziș, chiar dacă nu te ascunzi de nimic. Era un lucru pe care îl făceau involuntar și fără să realizeze se pierdeau în gânduri. Și oamenii ca Eira, Al, Olavius, Vere sau Malurd făceau asta, dar ea, tatăl ei și alți oculiumi se puteau pierde cu orele, fără să-și dea seama nici măcar puțin de timpul care a trecut.
–E tot acolo?
–Nu, acum a terminat.
S-au auzit vocile lui Malurd și a lui Vere, care erau așezați în partea opusă a camerei față de tânăra fată. Totuși, Lera îi putea auzi ca și cum ar fi doar la câțiva centimetrii distanță de ea. Vorbeau despre Olavius, care fusese la telefon în ultimele două ore cu părinții ei biologici, dezbătând ce să facă. Tatăl ei dormea acum, cu capul în poala Eirairei, ultima oară când a avut o viziune serioasă, a cărei rezultat putea provoca răni grave, dormise timp de două zile pentru a-și putea recupera o parte din forță. Concluzia era că urma să o întâlnească pe Syasya, fie dacă ar vrea sau nu, profeția o obliga. Dacă voia să rămână în viață, bineînțeles.
Al s-a mutat lângă ea pe unul dintre cele patru fotolii de lângă geam, vizavi de canapeaua pe care stăteau Eira și tatăl lor, într-o stare de comă, dintr-un anumit punct de vedere. Dar ambii s-au ridicat când Olavius a intrat în cameră, cu o imagine sumbră și poate puțin vinovată pe față și cu telefonul ținut strâns în mână.
–Deci? Ce se întâmplă în continuare?
Întrebă Vere, venind și prinzându-i mâinile lui Olavius în ale ei, într-un contrast licăritor, ca luna și soarele, muntele și marea.
–Imediat ce fratele meu se va trezi, vom iniția planul de rezervă. spuse Olavius, oftând adânc. Am convenit să ne întâlnim cu ei în centrul Bellatorului, la restaurantul ,,Rubrum". Atunci vom discuta ce facem în continuare.
Aruncând o singură privire în direcția Leramendei, Olavius a realizat că i s-a format o groapă în suflet. Simpla mențiune a soților Jasea i-a făcut ochii să sclipească și mai tare, dar nu de încântare. Totuși, când a început să-și rotească cordonul de la halat printre degete, anxietatea fetei a fost mai mult decât evidentă pentru toți cei din încăpere.
–Va fi bine. Vom rezolva asta împreună, ca o familie. Nu trebuie să vă faceți griji, nu se va întâmpla nimic. Iar faptul că ne vom întâlni cu...soții Jasea nu va schimba nimic. Suntem familie, noi șapte, iar nimic nu poate schimba asta. Vere a făcut o pauză, apoi și-a concentrat atenția doar asupra Leramendei, spunând: Ai putea veni cu noi să îi întâlnești, să le vorbești, să îi cunoști. Gândește-te...floare de crin, fleur de lis.
A fi gata pentru orice. Asta era, într-un fel, definiția unui oculium.
ns 15.158.61.5da2
